Teama de a nu gresi

Scriam data trecuta despre greseli si despre reactia noastra la ele – la greselile noastre sau la ale celor din jur.

As vrea sa continui cu alt aspect legat de teama de a nu gresi.
Pana la un punct teama este buna. Te ajuta sa fii atent, sa fii alert. Ajuta sa te depasesti, sa te gandesti de doua ori cand faci un lucru. Pe scurt – te ajuta sa faci bine un lucru, daca tot il faci.

Dar dincolo de acel punct apare inhibitia. Apare blocajul: nu faci nimic de teama sa nu gresesti.
Sau astepti tot timpul sa ti se dea instructiuni sau sa ti se spuna ce trebuie sa faci.
Victima sigura a celorlalti, victima sigura a vietii.

Senzatia pe care o lasa aceste persoane este de calculator care nu are program: asteapta tot timpul sa i se introduca programul si sa se apese ENTER. Nu primeste program – sta cuminte in „Stand by” sau se agita de colo colo in cautare de instructiuni.

Este pe departe una din cele mai mari bariere in realizarea in viata. Ca si cum ai merge tot timpul cu frana de mana trasa, atat in evolutia profesionala cat si in cea personala.

Ori daca infrunti putin aceasa teama realizezi ca simplul fapt de a nu face nimic de teama sa nu gresesti este o greseala mai mare decat sa faci ceva gresit. Cel putin daca faci ceva si gresesti ai ocazia sa descoperi ce ai gresit, sa inveti. Iar data viitoare nu vei mai gresi. Vei deveni mai bogat cu o experienta.

Asa ca pune mana si descopera unde ai blocaje datorate fricii de a nu gresi; studiaza si vezi de unde apar; si abordeaza-le – cu atentie, cu grija, dar abordeaza-le. Si actioneaza.

„In acest joc de carti numit viata, noi nu putem juca decat cartile pe care le-am primit, tinand cont si de talentul nostru la joc.
Cei care insista sa primeasca alta mana de carti sunt cei predispusi catre un esec sigur.
Nimeni nu ne intreaba daca dorim sa jucam. Aceasta optiune nu ne apartine. De jucat trebuie sa jucam oricum.
Singura optiune este legata de felul in care vom juca aceste carti.”
(Rugaciunea broastei – Anthony De Mello)

A gresi e omeneste

“A gresi e omeneste”
“Numai cine nu munceste nu greseste”
De cate ori nu ati auzit aceste vorbe?! De cate ori nu le-ati folosit?! Cred ca merita 5 minute de discutii pe marginea lor.

In primul rand sunt momente in care nu (ne) recunoastem greseala. Refuzam, la nivel constient sau inconstient, sa „vedem” greseala si sa o incadram ca atare. Am mentionat asta numai pentru a puncta varianta, intalnita des in viata de zi cu zi. Dar discutia de acum as vrea sa o concentram pe cazurile in care deja am trecut de aceasta faza si stim ca e vorba de o greseala.

DA, e omeneste a gresi, se intampla oricui. Inca nu am intalnit persoana perfecta, care sa nu fi gresit si care sa nu mai greseasca niciodata.
Acum depinde de fiecare om ce si cum: cat e de constient de greseala, in ce mod reactionam, cat ne ajuta sau ne lovesc efectele samd.

De cele mai multe ori folosim aceste vorbe „in favoarea noastra”: cand gresim noi si o folosim ca scuza, cerand intelegerea si iertarea din partea celorlalti, eventual ajutorul lor. Sau ca scuza in proprii nostri ochi.
E in regula ! E reactie fireasca.
Din acest punct incep sa se deosebeasca oamenii.

Unii se opresc la acest moment. Si gata! S-a inchis capitolul. Am gresit, m-am scuzat, am primit intelegerea celorlalti. Si gata ! Se asterne o dulce uitare, se vine cu buretele.
Din pacate asta inseamna ca o sa repete aceeasi greseala mai devreme sau mai tarziu.

Altii incep sa (isi) puna intrebari, sa inteleaga UNDE ai gresit, DE CE au gresit si CUM sa faca sa nu mai greseasca, cel putin intr-o situatie similara.
Abia aici intervine partea pozitiva a greselii, cand incerci sa „valorizezi” experienta respectiva, cand o folosesti pentru a mai evolua un pas.

Un alt aspect este cel legat de „repararea greselii”. Unele greseli pot fi indreptate mai usor, altele putin mai greu, dar pot fi reparate. Si se trece mai departe.
Ce se intampla insa in cazul greselilor grave ? Greseli care nu mai pot fi intreptate. Dau un exemplu extrem, pentru claritatea exercitiului: cum sa „indrepti” o crima?
Nu stiu daca exista raspuns in adevaratul sens al cuvantului la problema asta. Dar sunt cateva „trepte” general valabile:
- „asumarea” – ai facut-o ! asuma-ti greseala; incearca sa repari ceea ce se poate repara; fa tot ce tine de tine sa aduci alinare. Ce nu se poate „indrepta” – nu se poate! Impaca-te cu ideea.
- „pedeapsa” – mai devreme sau mai tarziu va veni si pedeapsa. Chiar si atunci cand nu apucam sa vedem pedeapsa, cand in aparenta respectivul „a scapat” de pedeapsa. Mi se pare atat de evident ca trebuie sa existe un echilibru intre „fapta” si „rasplata” incat voi trece peste asta repede
- „izbavirea” – in acelasi fel, orice greseala se ispaseste mai devreme sau mai tarziu. Nu cred in „pedeapsa vesnica” la fel cum nu cred in „greseala absoluta”. Eternitatea e un timp foarte-foarte lung. Orice rau facut – il platesti, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu. Cand l-ai platit apare izbavirea. Cum as putea sa cred ca Sisif va urca bolovanul in vecii vecilor ? Absenta izbavirii, a „mantuirii” echivaleaza cu absenta lui Dumnezeu. Ai gresit – platesti in functie de gravitatea greselii, iti inveti lectia si treci mai departe.

Hai sa trecem acum la alt aspect, legat de „ceilalti”, de „greselile gresitilor nostri”. Cati dintre noi isi aduc mai aminte ca a gresi este omeneste atunci cand altcineva greseste fata de noi ? Cati dintre noi nu se transforma instantaneu in judecator, juriu si calau in acelasi timp ?

Iti propun un exercitiu: studiaza-te o perioada cum reactionezi in viata de zi cu zi la greseli: ale tale, ale celorlalti fata de tine sau fata de altii. Vezi reactiile la greselile de la serviciu, ale copilului tau, la greseala partenerului sau a prietenilor.

In final as vrea sa mi punctez o data ca greseala poate fi transformata intr-o trambulina spre intelegere, spre evolutie. Orice greseala are o parte buna si depinde numai de noi sa o descoperim, sa asimilam experienta si sa trecem mai departe. Maine soarele va rasari din nou.