„Nu evenimentele in sine conteaza, ci reactia noastra la ele”
Evenimentele se intampla. Si atat. Nu au in ele intrinsec valoare „buna” sau „rea” in termeni absoluti. Ceea ce le diferentiaza este reactia noastra la ele, modul in care le privim / le primim.
Am pornit acest articol de la o intamplare obisnuita, prin care am trecut ieri.
La o intalnire, cineva a reactionat – hai sa spunem – agresiv / brutal la cateva intrebari. Daca mi se intampla acum cateva luni in mod sigur ori ma ridicam de la masa si plecam ori ii „tranteam” vreo cateva vorbe grele de ma tinea minte.
Acum a fost altfel.
In primul rand reactia mea interioara a fost mult redusa fata de cum am stiam. M-a deranjat ce a a facut, dar putin si mai mult pentru ca nu cadra deloc cu intalnirea. Mai mult, inainte sa mi se ridice tensiunea deja ma gandeam la interlocutor – ce o fi cu el ? Oare nu isi da seama ca isi face rau singur ? Si ca suntem de aceeasi „baricada” ? Ca nu asa ajungem sa ne intelegem ?
Si am ales sa tac. I-am aratat prin tacere ca nu mi-a placut ce a facut, dar atat. Fara nici o alta reactie, nici verbala, nici prin gesturi.
In maxim 2 minute s-a linistit singur si am continuat discutia. Frumos a fost ca a descoperit singur ca nu avea dreptate in ceea ce sustinea, dar asta e mai putin important.
Important a fost ca, nereactionand exterior, nu am escaladat disputa si pur si simplu agresivitatea lui, neintampinand nici un zid, „s-a topit” in neant. Ca o minge aruncata cu viteza la care nu dai retur. Parca a trecut o mica furtuna in urma careia nu a ramas nimic. Si a fost bine asa.
Mai departe, m-a bucurat reactia (sau lipsa mea de reactie) interioara. Am ramas linistit, nedumerit putin de reactia lui, si incercand sa inteleg ce se intampla in mintea sau in sufletul lui. M-a bucurat pentru ca ego-ul meu a stat cumintel acolo, nu a sarit ca ars ca s-a luat cineva de el.
Te pomenesti ca oi mai fi crescut si eu J
