A gresi e omeneste

“A gresi e omeneste”
“Numai cine nu munceste nu greseste”
De cate ori nu ati auzit aceste vorbe?! De cate ori nu le-ati folosit?! Cred ca merita 5 minute de discutii pe marginea lor.

In primul rand sunt momente in care nu (ne) recunoastem greseala. Refuzam, la nivel constient sau inconstient, sa „vedem” greseala si sa o incadram ca atare. Am mentionat asta numai pentru a puncta varianta, intalnita des in viata de zi cu zi. Dar discutia de acum as vrea sa o concentram pe cazurile in care deja am trecut de aceasta faza si stim ca e vorba de o greseala.

DA, e omeneste a gresi, se intampla oricui. Inca nu am intalnit persoana perfecta, care sa nu fi gresit si care sa nu mai greseasca niciodata.
Acum depinde de fiecare om ce si cum: cat e de constient de greseala, in ce mod reactionam, cat ne ajuta sau ne lovesc efectele samd.

De cele mai multe ori folosim aceste vorbe „in favoarea noastra”: cand gresim noi si o folosim ca scuza, cerand intelegerea si iertarea din partea celorlalti, eventual ajutorul lor. Sau ca scuza in proprii nostri ochi.
E in regula ! E reactie fireasca.
Din acest punct incep sa se deosebeasca oamenii.

Unii se opresc la acest moment. Si gata! S-a inchis capitolul. Am gresit, m-am scuzat, am primit intelegerea celorlalti. Si gata ! Se asterne o dulce uitare, se vine cu buretele.
Din pacate asta inseamna ca o sa repete aceeasi greseala mai devreme sau mai tarziu.

Altii incep sa (isi) puna intrebari, sa inteleaga UNDE ai gresit, DE CE au gresit si CUM sa faca sa nu mai greseasca, cel putin intr-o situatie similara.
Abia aici intervine partea pozitiva a greselii, cand incerci sa „valorizezi” experienta respectiva, cand o folosesti pentru a mai evolua un pas.

Un alt aspect este cel legat de „repararea greselii”. Unele greseli pot fi indreptate mai usor, altele putin mai greu, dar pot fi reparate. Si se trece mai departe.
Ce se intampla insa in cazul greselilor grave ? Greseli care nu mai pot fi intreptate. Dau un exemplu extrem, pentru claritatea exercitiului: cum sa „indrepti” o crima?
Nu stiu daca exista raspuns in adevaratul sens al cuvantului la problema asta. Dar sunt cateva „trepte” general valabile:
- „asumarea” – ai facut-o ! asuma-ti greseala; incearca sa repari ceea ce se poate repara; fa tot ce tine de tine sa aduci alinare. Ce nu se poate „indrepta” – nu se poate! Impaca-te cu ideea.
- „pedeapsa” – mai devreme sau mai tarziu va veni si pedeapsa. Chiar si atunci cand nu apucam sa vedem pedeapsa, cand in aparenta respectivul „a scapat” de pedeapsa. Mi se pare atat de evident ca trebuie sa existe un echilibru intre „fapta” si „rasplata” incat voi trece peste asta repede
- „izbavirea” – in acelasi fel, orice greseala se ispaseste mai devreme sau mai tarziu. Nu cred in „pedeapsa vesnica” la fel cum nu cred in „greseala absoluta”. Eternitatea e un timp foarte-foarte lung. Orice rau facut – il platesti, intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu. Cand l-ai platit apare izbavirea. Cum as putea sa cred ca Sisif va urca bolovanul in vecii vecilor ? Absenta izbavirii, a „mantuirii” echivaleaza cu absenta lui Dumnezeu. Ai gresit – platesti in functie de gravitatea greselii, iti inveti lectia si treci mai departe.

Hai sa trecem acum la alt aspect, legat de „ceilalti”, de „greselile gresitilor nostri”. Cati dintre noi isi aduc mai aminte ca a gresi este omeneste atunci cand altcineva greseste fata de noi ? Cati dintre noi nu se transforma instantaneu in judecator, juriu si calau in acelasi timp ?

Iti propun un exercitiu: studiaza-te o perioada cum reactionezi in viata de zi cu zi la greseli: ale tale, ale celorlalti fata de tine sau fata de altii. Vezi reactiile la greselile de la serviciu, ale copilului tau, la greseala partenerului sau a prietenilor.

In final as vrea sa mi punctez o data ca greseala poate fi transformata intr-o trambulina spre intelegere, spre evolutie. Orice greseala are o parte buna si depinde numai de noi sa o descoperim, sa asimilam experienta si sa trecem mai departe. Maine soarele va rasari din nou.